Lewis Hamilton a cumpărat un Ferrari F40 care a stat, potrivit propriilor cuvinte, „acoperit de praf într-un garaj timp de peste treizeci de ani". Pilotul Ferrari din Formula 1 a anunțat achiziția pe rețelele sociale, cu fotografii, fără preț și fără planuri anunțate. Atât avem oficial.

„Acoperită de praf după ce a stat într-un garaj peste treizeci de ani." — Lewis Hamilton, în postarea de pe rețelele sociale

Ce știm și ce nu știm

Faptele se termină repede. Nu știm cât a costat. Nu știm nici dacă motorul pornește sau ce urmează cu mașina. Hamilton n-a spus, iar noi nu ghicim.

Un detaliu merită totuși scos în față: F40 s-a construit între 1987 și 1992, în 1.311 exemplare. O mașină parcată „peste treizeci de ani" a fost oprită când era aproape nouă. Cineva a cumpărat ultima mașină aprobată personal de Enzo Ferrari și a lăsat-o în garaj cam din primii ei ani de viață. Asta nu e pasiune ratată. E doar un obiect scump, uitat.

Cum arată un Ferrari F40 după treizeci de ani de stat

Prima problemă nu e motorul, ci benzinăria. F40 folosește rezervoare flexibile — membrane de cauciuc pe care Ferrari le recomanda înlocuite cam o dată la zece ani. După trei decenii, alea sunt primul lucru care te poate lăsa fără mașină, în sensul literal: foc. Apoi vin restul. Benzină transformată în lac prin conducte și injectoare. Garnituri de turbine uscate. Curele, furtunuri, cauciucuri deformate de la statul pe loc, un ambreiaj posibil lipit de disc. Orice bucșă de pe mașină e suspectă.

O recomisie corectă înseamnă, realist, jumătate de mașină desfăcută. Prin rețeaua Classiche a Ferrari, factura poate trece fără emoție de prețul unei mașini de drift complete, gata de etapă. Iar dacă exemplarul se păstrează „original" pentru valoarea de colecție, fiecare piesă schimbată se negociază greu cu istoricul mașinii.

Mașina care nu te ajută deloc

Pentru cine a crescut cu E36-uri pe Transilvania Motor Ring, cifrele sună familiar: V8 de 2,9 litri cu două turbine, 478 de cai, puțin peste o tonă. Diferența e ce lipsește. Nu are servodirecție, deci la manevre învârți un volan greu, iar la viteză simți în palme exact ce face anvelopa pe asfalt. Nu are ABS, nu are control de tracțiune. Turbinele anilor '80 nu livră puterea liniar: vine târziu și vine toată odată, iar tu decizi dacă șasiul e pregătit s-o primească.

Sună cunoscut? E filozofia pentru care sudăm diferențiale și scoatem ABS-ul din mașinile de drift: mașina trebuie să răspundă la mâini, nu la senzori. Doar că aici filozofia costă cât un bloc.

Ce treabă are asta cu scena de drift din România

Direct, niciuna. Un F40 nu va vedea vreodată zidul de anvelope de la Motorpark și, sincer, nici n-ar trebui. La noi, un asemenea exemplar e vedetă de cars & coffee, nu mașină de lucru.

Dar mecanismul poveștii e fix al nostru. Scena locală s-a construit pe barn finds: E36-ul stat zece ani într-un garaj și cumpărat pe nerulate, S13-ul adus pe platformă și readus la viață iarna, între etapele RoDrift. Hamilton a făcut același lucru, cu alte zerouri. A văzut o mașină sub praf și a zis „a mea".

Și mai e o ironie bună. Omul și-a construit cariera în cele mai sofisticate mașini de curse din lume, cu ingineri care-i reglează mașina în timp real, din garaj și din fabrică. Iar cu banii câștigați acolo își cumpără mașina de la capătul opus: cel mai crud supercar pe care Ferrari l-a vândut vreodată. Alegerea îi face cinste.

Următorul pas, aproape sigur, e o recomisie completă și o primă pornire după trei decenii de liniște. Între timp, la noi, următorul barn find e probabil un 325i cu 200.000 de kilometri și un diferențial care așteaptă sudura. Aceeași boală. Alt buget.

Sursa: The Drive · Adaptare editorială DriftHub

Sursa: The Drive (thedrive.com) · Adaptare editorială DriftHub